Steaua fãrã nume* L'étoile sans nom *Nameless Star

Spatiul virtual al filmului "Steaua fãrã nume" * * * Virtual space of the movie "Nameless Star" * * * L'espace virtuel du film "L'Etoile sans nom"

Steaua fãrã nume * L'Etoile Sans Nom * Nameless Star













Cum am scris piesa „Steaua fãrã nume“
De obicei e greu de spus care a fost punctul de plecare al unei piese de teatru sau al unui roman. Primul gînd, primul pretext, prima sugestie de la care pornesti, se pierd de multe ori pe drum. În momentul cînd proiectul tãu de piesã sau de carte iese din ceatã si prinde un anumit contur, în momentul cînd esti în stare sã pui limpede pe hîrtie liniile mari ale viitoarei lucrãri, în momentul acela ai si uitat probabil gîndul sau întîmplarea, cu totul neînsemnate, care ti-au deschis drumul început. Cred totusi cã as putea spune cu oarecare precizie cînd anume am întrevãzut pentru prima oarã, foarte vag, foarte nesigur, „subiectul“ ce avea sã devinã într-o zi „Steaua fãrã nume“. Existã la începutul piesei, în primul act, la ridicarea cortinei, douã cuvinte – primele douã – care pãstreazã poate aceastã amintire. Scena e goalã si de afarã, din culise, se aude o voce somnoroasã strigînd: „Fereste linia!“
Lucrasem în iarna lui 1943, timp de 10 zile, într-un detasament de zãpadã, pe o linie de triaj, nu departe de halta Grivita. De la 6 dimineata la 6 seara, cu lopeti si tîrnãcop, curãtam zãpada si spãrgeam gheata. Uneori se auzea suierînd un tren de marfã si pe urmã strigãtul cantonierului, care agita felinarul din depãrtare: Fereste linia!“
Strigãtul era repetat ca un ecou, de la echipã la echipã: Fereste linia! Fereste linia! Ne dãdeam la o parte, ne uitam cu oarecare mirare la vagoanele care treceau si apoi, în urma lor, lopetile si tîrnãcoapele continuau lucrul. Dimineata si seara trecea, pe o linie mai depãrtatã, un tren de persoane (trenul de Constanta, dacã nu mã însel), se vedeau defilînd luminile compartimentelor si – ici-colo – la ferestre capete de cãlãtori. Priveam totul cu un fel de uimire copilãroasã. Nu mai vãzusem de la începutul rãzboiului un tren. Dar nu era timp acum nici de reverie, nici de amintiri, nici de revoltã mãcar. „Fereste linia!“ Ne dãdeam la o parte si... feream linia.
Într-o dimineatã, am fost dusi pînã la halta Grivita, ca sã mãturãm peronul. În anumit fel, mi-a fãcut plãcere. Pãseam, dupã aproape 3 ani, într-o garã: zgomotul de tampoane, fum de locomotivã, forfotã de cãlãtori. Mirosea a plecare! Cred cã acolo, în acest detasament de zãpadã, între alte gînduri mai întunecate, am întrezãrit si prima imagine a gãrii de provincie, în care avea sã coboare mai tîrziu, în piesã, necunoscuta mea eroinã. Nu stiu dacã vreunul din fostii mei camarazi de detasament a vãzut „Steaua fãrã nume“, dar dacã a vãzut-o, atunci poate cã strigãtul din culise cu care începe comedia („Fereste linia! Fereste linia!“) l-a fãcut sã se gîndeascã o clipã la zilele noastre din iarna lui 1943. Scenariul piesei l-am fãcut foarte putinã vreme dupã „leberare“. Mã întorceam de la zãpadã cu o „dovadã de efectuare a muncii“ (un document impresionant: 10 stampile albastre si una rosie) si cu o vagã idee de piesã. Idei de piesã sînt multe. Totul este sã lucrezi, sã scrii si sã le duci pînã la capãt. Mãrturisesc cã nu-mi ardea atunci de literaturã. O piesã totusi as fi fãcut, dacã ar fi fost cu putintã s-o scriu repede si sã se joace repede, sub un nume oarecare. Mai încercasem de douã ori, fãrã sã reusesc, dar asta e o altã poveste. Aveam de plãtit taxe militare o sumã destul de mare, pe 2 ani. Un comunicat al Ministerului de Finante vorbea de deportare pentru cei care nu vor achita pînã la o datã fixã. M-am gîndit atunci la Nora Piacentini si Mircea Septilici. Eram vecini. Locuiam pe Strada Antim, ei la 54, eu la 45. Ne cunosteam din teatru, din literaturã, fãrã sã ne fi apropiat prea mult vreodatã. Dar ne întelegeam destul de bine, „din ochi“. Ei jucau pe vremea aceea la Sãrindar în „Domnisoara de ciocolatã“ si mai se pãrea cã ar fi fost loc în repertoriul lor de o comedie nouã. Am scris într-o noapte scenariul, foarte amãnuntit, pentru primele 2 acte, dar mult mai sumar pentru al 3-lea, care rãmînea deocamdatã nesigur. A doua zi, în cabina Norei, la teatru, le-am vorbit, cu destulã ezitare, despre planul meu. Stiam cã le cer un lucru greu, plin de riscuri si de primejdii. Au primit imediat. Au primit, as putea spune, cu ochii închisi. Nu m-au întrebat nici mãcar de scenariu (pe care nu voiam sã-l povestesc acolo: zidurile au urechi si anonimatul meu trebuia sã fie bine apãrat). Scumpã Nora! Era atît de curajoasã! Teatrul nu era al ei si totusi lua cu îndrãznealã o hotãrîre, pentru care simteam cã ar fi fost în stare sã se lupte, la nevoie, cu oricine. Cînd le-am citit, peste vreo douã zile, schita de scenariu, complotul nostru era definitiv încheiat. „Scrie. Scrie repede. Cît mai repede“. Trebuia într-adevãr repede, dacã voiam sã mai prindem sfîrsitul de stagiune. I-am propus atunci lui Mircea Septilici sã lucrãm împreunã. În doi ar fi fost poate o treabã de 10 zile. A rîs. „Lasã. Scrie-o singur. Noi plecãm în turneu. Nu întîrzia. Scrie“. N-am scris.
S-a întîmplat atunci cu scenariul meu un lucru neasteptat: fusese la început un simplu pretext de comedie usoarã. Eventual de farsã. As fi consimtit sã-l scriu oricum, fãrã ambitii literare si fãrã exigente. Nu mã simteam întru nimic angajat într-o asemenea lucrare pe care as fi dat-o si uitat-o cu sigurantã. Dar s-a întîmplat un accident: a început sã-mi placã. Lãsasem scenariul într-un sertar, între multe alte hîrtii, dar cu trecerea timpului comedia abia schitatã a început sã devinã, încetul cu încetul, altceva. Nu numai cã lucrurile se precizau, dar întregul sens al piesei se angaja pe alt drum. Eroul meu devenea astronom si ascundea o tainã: o stea necunoscutã, undeva deasupra Ursei Mari.
Mihail Sebastian
(2 martie 1945)
This project has been funded by the European Commission trough the Youth in Action Programme. This website reflects the views only of the authors, and the Commission cannot be held responsible for any use which may be made of the information contained therein.

(C)2008, Europea, Alexandru Mîtã